Începuturile

Începuturile sunt întotdeauna mai puţin vizibile decât sfârşiturile. Şi sfârşiturile ca pierderi mai mult decât sfârşiturile ca împliniri.

Începutul se ascunde în lucrul pe care îl începe. Dispare  în incluziunea începutului într-un parcurs al vieţii care duce către un sfârşit.

Cunoaşterea începutului este mai grea, presupunând arta de a-l descoperi în lucrul deja început şi în lucrul gata să se împlinească sau să se piardă.

Greutatea cunoaşterii începutului a determinat identificarea sa cu principiul care determină parcursul şi sfârşitul unui lucru. Pentru că, fixându-i o extensie în lucrurile începute, dispare dificultatea deosebirii începutului însuşi.

În fapt, începutul ar fi liniştea sau starea pe loc a unora dintre caracteristicile lucrurilor, pe care acestea le poartă cu sine ca părţi contrare devenirii lor. Potrivit unei asemnea înţelegeri a începutului, nu ar mai exista un lucru ce se împlineşte, ci unul deja decis să se împlinească prin începutul său. La fel, nu ar mai exista lucruri ce se pierd, ci unele care îşi confirmă o pierdere deja stabilită odată cu începutul lor.

În vreme ce lucrurile împlinite de un om sunt întotdeauna dispuse către prefaceri ulterioare, dispărându-le uşor caracterul stabil, cele care se pierd ating imobilitatea şi stabilitatea când sunt deja pierdute. De aceea, cunoaşterea lor este îngăduită de caracterul lor docil de a se lăsa cercetării, laolaltă cu imposibilitatea ca ele să îi scape.

Astfel, sfârşitul ca pierdere preia privilegiul vizibilităţii propriu începutului. Pentru că liniştea şi imobilitatea ar apărea mai limpede în cazul începuturilor dacă ar fi raportate la tumultul parcursului ulterior al lucrurilor sau la nimicul anterior începutului